Erau stelute in genele ei...
Sunday, 9 March 2008
This and that
Random thoughts:
*Stii spitalul ala mare, pe care-l vezi din aproape orice unghi din oras, ala la care te uitai cu frica atunci cand erai copil ? Ala, da, cu forma ciudata si multe etaje si mereu "in priza", locul ala unde miroase ciudat si e plin de oameni alergand pe holuri si unde viata nu se opreste nici macar o secunda.. Ei, acolo eu n-am sa ajung niciodata. Da, mi-am promis de multe ori uitandu-ma pe geam ca odata si odata am sa ajung cineva in spitalul ala, ca am sa fiu si eu unul dintre oamenii care alearga pe holuri in fiecare zi.. The child has grown, the dream is gone. Lucrurile s-au schimbat, s-a schimbat (mult) si punctul de vedere din care le privesc eu si acum parca locul ala nu mai pare atat de mare, acum stiu si vreau mai mult. Si mai ales, acum pot mai mult. Visul a ramas, pe undeva, acelasi. Numai ca vreau sa pot practica meseria asta pe care mi-am ales-o si pe care am s-o invat cu atatea sacrificii intr-un loc unde va fi cu adevarat apreciata si unde n-am sa ma lovesc de prejudecati si reguli absurde la fiecare pas. Si locul asta nu e in nici un caz Craiova (si mai bine zis, Romania).
*In ton cu ce e mai sus.
Fara patriotism ieftin, fara sentimente nationale inoculate de pe vremea cand citeam in manuale "Desteapta-te romane", fara ipocrizie. Eu nu vreau sa raman aici. In tara asta. Nu ma leaga absolut nimic de ea, nu simt ca ii datorez ceva, nu vreau ca viata mea sa fie asociata cu ideea de roman. Pur si simplu. Sunt suficient de egoista incat sa-mi doresc mai multe decat or sa-mi ofere vreodata sistemul si viata din Romania, mi se arunca in fata in fiecare zi cel putin 5 motive pentru care sa vreau sa ma car de aici cat de curand posibil, iar de limitarea sanselor pe simplul motiv ca provin dintr-o anume tara nici nu vreau sa incep sa vorbesc. Nu zic ca life is greener on the other side. Evident ca nu, e chiar mult mai greu, dar ai cu totul alte oportunitati, pentru care aici ar trebui sa muncesti ca un sclav si nici atunci nu ai fi sigur ca ai putea spera la ele. Parafrazandu-l pe Andrei Gheorghe: "tara in care niciodata, nimic nu iese bine". So forgive my narcissism, prefer sa las in urma tot ce am aici si sa-mi implinesc aspiratiile profesionale (in primul rand) si, pe cat se poate, personale intr-un loc unde macar am sansa asta.
*Deloc in ton cu ce e mai sus si caracteristic zilei de 8 martie.
Tocmai am vazut "Pe Aripile Vantului". Poate am mai zis pe undeva, cartea (si apoi filmul) care mi-a marcat copilaria, care mi-a definit oarecum viziunea despre ce astept de la viata si care mi-a provocat o gramada de intrebari existentiale, some of them recurring. And tonight it hit me. M-am nascut cu mult prea tarziu. Eu vreau baluri si crinoline si dansuri de societate. Vreau o lume in care femeia sa fie iubita si respectata si protejata asa cum merita. Nu mai vreau sa vad in ochii oricarui barbat cu care vorbesc "te culci cu mine, nu-i asa ?", nu mai vreau ca orice conversatie sa fie plina de fraze cu tenta sexuala, m-am saturat de replici ieftine de agatat si de priviri libidinoase care nu transmit nimic altceva decat eventual o profunda scarba de tot. Visez la flori si cadouri simbolice si cine la restaurant, nu doar la "can I buy you a drink, let`s get laid", la mai multa lupta si perseverenta din partea "lui". Asta pentru ca merit. Pentru ca orice femeie merita un efort mult mai mare decat sunt majoritatea dispusi sa depuna. Si nu e feminism sau vreo revolta hormonala, e un pic de bun-simt. Nu stiu, eu asa am fost crescuta, poate au fost ai mei mai ciudati.
As vrea sa fiu Scarlett O`Hara la Twelve Oaks, macar pentru o zi. Poate atunci n-as mai crede ca totul e un mare joc in care n-are nimeni nimic de castigat si ca singuratatea nu e un lucru chiar asa rau, considering the alternatives. Nu vreau sa simt asta...
*Stii spitalul ala mare, pe care-l vezi din aproape orice unghi din oras, ala la care te uitai cu frica atunci cand erai copil ? Ala, da, cu forma ciudata si multe etaje si mereu "in priza", locul ala unde miroase ciudat si e plin de oameni alergand pe holuri si unde viata nu se opreste nici macar o secunda.. Ei, acolo eu n-am sa ajung niciodata. Da, mi-am promis de multe ori uitandu-ma pe geam ca odata si odata am sa ajung cineva in spitalul ala, ca am sa fiu si eu unul dintre oamenii care alearga pe holuri in fiecare zi.. The child has grown, the dream is gone. Lucrurile s-au schimbat, s-a schimbat (mult) si punctul de vedere din care le privesc eu si acum parca locul ala nu mai pare atat de mare, acum stiu si vreau mai mult. Si mai ales, acum pot mai mult. Visul a ramas, pe undeva, acelasi. Numai ca vreau sa pot practica meseria asta pe care mi-am ales-o si pe care am s-o invat cu atatea sacrificii intr-un loc unde va fi cu adevarat apreciata si unde n-am sa ma lovesc de prejudecati si reguli absurde la fiecare pas. Si locul asta nu e in nici un caz Craiova (si mai bine zis, Romania).
*In ton cu ce e mai sus.
Fara patriotism ieftin, fara sentimente nationale inoculate de pe vremea cand citeam in manuale "Desteapta-te romane", fara ipocrizie. Eu nu vreau sa raman aici. In tara asta. Nu ma leaga absolut nimic de ea, nu simt ca ii datorez ceva, nu vreau ca viata mea sa fie asociata cu ideea de roman. Pur si simplu. Sunt suficient de egoista incat sa-mi doresc mai multe decat or sa-mi ofere vreodata sistemul si viata din Romania, mi se arunca in fata in fiecare zi cel putin 5 motive pentru care sa vreau sa ma car de aici cat de curand posibil, iar de limitarea sanselor pe simplul motiv ca provin dintr-o anume tara nici nu vreau sa incep sa vorbesc. Nu zic ca life is greener on the other side. Evident ca nu, e chiar mult mai greu, dar ai cu totul alte oportunitati, pentru care aici ar trebui sa muncesti ca un sclav si nici atunci nu ai fi sigur ca ai putea spera la ele. Parafrazandu-l pe Andrei Gheorghe: "tara in care niciodata, nimic nu iese bine". So forgive my narcissism, prefer sa las in urma tot ce am aici si sa-mi implinesc aspiratiile profesionale (in primul rand) si, pe cat se poate, personale intr-un loc unde macar am sansa asta.
*Deloc in ton cu ce e mai sus si caracteristic zilei de 8 martie.
Tocmai am vazut "Pe Aripile Vantului". Poate am mai zis pe undeva, cartea (si apoi filmul) care mi-a marcat copilaria, care mi-a definit oarecum viziunea despre ce astept de la viata si care mi-a provocat o gramada de intrebari existentiale, some of them recurring. And tonight it hit me. M-am nascut cu mult prea tarziu. Eu vreau baluri si crinoline si dansuri de societate. Vreau o lume in care femeia sa fie iubita si respectata si protejata asa cum merita. Nu mai vreau sa vad in ochii oricarui barbat cu care vorbesc "te culci cu mine, nu-i asa ?", nu mai vreau ca orice conversatie sa fie plina de fraze cu tenta sexuala, m-am saturat de replici ieftine de agatat si de priviri libidinoase care nu transmit nimic altceva decat eventual o profunda scarba de tot. Visez la flori si cadouri simbolice si cine la restaurant, nu doar la "can I buy you a drink, let`s get laid", la mai multa lupta si perseverenta din partea "lui". Asta pentru ca merit. Pentru ca orice femeie merita un efort mult mai mare decat sunt majoritatea dispusi sa depuna. Si nu e feminism sau vreo revolta hormonala, e un pic de bun-simt. Nu stiu, eu asa am fost crescuta, poate au fost ai mei mai ciudati.
As vrea sa fiu Scarlett O`Hara la Twelve Oaks, macar pentru o zi. Poate atunci n-as mai crede ca totul e un mare joc in care n-are nimeni nimic de castigat si ca singuratatea nu e un lucru chiar asa rau, considering the alternatives. Nu vreau sa simt asta...
Labels: issues, the_one_and_only
posted by Ankutza at 01:56
0 Comments:
Post a Comment
<< Home