Erau stelute in genele ei...

My favourite kind of living :D. Nu, nu-s genul care sa mearga prin cluburi si sa danseze pana in zori sau sa se imbete pe unde apuca pentru ca asa e "cool". Pe mine ma multumeste o masa de lemn in jurul careia se aduna prieteni, muzica din categoria "oldies but goldies" si un shot de whiskey (well now, who`s counting ? :P).
Asa ca postu` asta o sa fie despre Irish Pub. Locul pierzaniei din fiecare vineri si sambata. Acolo unde curg rauri de Guinness, unde daca reusesti sa urci scarile zici ca ai prins un leprechaun de un picior, singurul loc de unde as duce-o si pe ciudata de mama, daca nu mi-ar fi atat de frica de infarctul pe care o sa-l faca vazand-o pe fiica-sa cu a treia bere.
Vedeti voi, atunci cand eram mica, mica si nu stiam cu ce se mananca iesitul in oras mai tarziu de 22, am deschis ochii pe barul asta. Si a fost o vreme ca un fel de traditie. Nu mai intreba nimeni, era deja stabilit ca "iesim pe afara" = "ne vedem in Irish la 20, ca dupa aia nu mai prindem masa". Si pe cuvantul meu de pionier ca au fost cele mai frumoase zile ale adolescentei mele. Nu pot sa-mi inchipui cum as fi evoluat eu, ca persoana, fara noptile petrecute in barul asta. Poate suna putin exagerat, dar asa e. Nu neaparat prin loc in sine, ci prin oamenii care se intalneau acolo, prin discutiile pe care le aveam si tot asa. Acolo am renuntat la prejudecati, acolo am intalnit iubiri, acolo am trait vise si dezamagiri. Acolo am cunoscut viata asa cum e, si cu bune si cu rele. De asta tin atat de mult la locul asta. Din cauza amintirilor, din cauza ca uneori imi place sa stau la bar, sa beau o bere si sa ma prefac ca am doar 18 ani si ca nimic din tot ce s-a intamplat de atunci nu e adevarat. Am un sentiment ciudat de continuitate, de siguranta, atunci cand intru si n-am cum sa nu gasesc o fata cunoscuta, I feel at home (oricat de ciudat suna ca ma simt ca acasa intr-un bar), it`s the first place I crash into when I feel lonely and confused.
Da, imi plac si alte baruri, nu-s fixista sa ies exclusiv acolo, dar in orice alt loc ma plictisesc dupa o vreme si tot acolo ajung. Weird, de Irish nu m-am plictisit niciodata (moments when I was "high up in the sky" and chasing dreams don`t account for). That has to say something.
Stiu ca lumea s-a schimbat, ca atmosfera nu mai e aceeasi, ca majoritatea prietenilor mei deja nu mai au barul asta pe lista de "meeting".. Asta e. Da, e inca ciudat sa intri acolo si sa nu-l vezi pe Floare la bar sau pe Razvan cu whiskey-ul lui scump care m-a surprins intotdeauna sau pe Sabin cu fata care ii descurajeaza pe multi. Inca incerc sa ma adaptez la chestiile astea. People change, places change, it`s normal. Doar ca pentru mine va ramane intotdeauna the most familiar place. I like to call it MY place.
Bineinteles, la tot ce am zis mai sus se adauga faptul ca imi plac irlandezii de mor, accentul ala al lor ma termina si ii apreciez din strafundul ficatului meu greu incercat ca pot sa bea o sticla de whiskey si sa nu aiba nimic. Si un bar in stil irlandez only gets me one step closer to them :P
De incheiere asa, recomand sa incercati doar. Maxim de 2 ori, in weekend si dupa 23 seara. Aveti toate sansele sa va dau un autograf pe acolo :)

Labels: fun_for_everyone, the_one_and_only

Adica eu. Alive and kicking. Sa nu credeti cumva ca v-am privat de placerea de a ma adora si a-mi citi gandurile razlete pe aici. Doar ca a naibii viata, se incapataneaza sa mearga cum vrea ea, nu cum vreau eu si, ca rezultat, sunt intr-o perioada de stres psihologic intens. Iar sesiune (ai crede ca m-am obisnuit pana acum, e deja a.. cincea, but who`s counting ?), iar lenea care ma musca de.. parti si ma impiedica sa fiu studenta silitoare la care viseaza maica-mea, iar stres si nopti nedormite si rauri de Cola. But I`m not complaining. Si ca dovada, nici n-am sa mai amintesc de "the above mentioned" si o sa ma rezum la lucrurile pe care le-am descoperit in ultima vreme si care nu credeam ca se gasesc prin capul asta al meu extrem de rosu (heh, I dyed my hair, "orhidee salbatica" scrie pe mine. LOL).
Pai sa vedem. In primul rand, am ajuns la o mare stare de liniste sufleteasca - mai am putin si ajung *drum rolls* zen - si de acceptare a acelor multe nimicuri care pana acum imi accentuau ridurile inainte de vreme. Iar daca eu, egocentrismul in persoana, sunt in stare sa-mi recunosc greselile, sa le accept si sa inghit (destule) critici, inseamna ca se apropie sfarsitul lumii. Sau in sfarsit, am atins maturizarea aia pe care o tot astept. Si urmand exemplul prietenilor AA de peste ocean, sa zicem ca am ajuns la pasul 9. Nu stiti care sau nu va prindeti, wikipedia is your friend.
[Warning, urmeaza randuri de adanca si chinuitoare cugetare. Si da, sunt in engleza pentru ca inca nu am curajul necesar sa ma exprim in romana. Asta nu le face mai putin adevarate.]
I wanna apologize for everything. For every pain I`ve caused. For every time I got drunk and said things I never meant. For every time I cheated and lied and made things look better for me, without thinking of others. Most of the time I`m not such a wicked person, I just get lost on the way sometimes. And I know there`s no excuse for that. I resent the person I`ve become and I know that no matter how hard I try, some people will always see me the superficial, the trivial, the "trying so hard to blend in". And I`m trying to deal with that and change it. Hopefully this is a good start.
[/end of bugging going on through my head]


Si gata. Simteam nevoia sa.. get that stuff out of my system. Acum pot sa trec mai departe, sa le las in urma si sa.. o iau de la inceput. Imi plac inceputurile.. chiar daca-s grele. Au in ele speranta si pasiune si convingerea ca faci ceva cu adevarat important pentru tine de data asta. Isn`t that what it all should be about ?

Labels: the_one_and_only

"Like I always say, there's no ‘I' in team. There's a ‘me,' though, if you jumble it up."

I think it`s about time to come clean about something *blushing*... I am addicted. Truly, utterly addicted. Am trecut deja de stadiul de placere nevinovata atunci cand am inceput sa-mi amintesc dialoguri si episoade intregi din senin. Da, vorbesc de un serial, serialul care m-a tinut cu ochii in monitor in ultima luna (and still counting) si din cauza caruia probabil mi-am facut noi dusmani (just kidding, but even I have to admit, I can be annoying about it sometimes).
House M.D. ii spune, si daca inca n-ati auzit de el, ar trebui sa luati masuri. Daca pe una ca mine, care trece prin chinuri imposibile atunci cand e vorba sa stea mai mult de 2 ore in fata calculatorului la un film sau ceva, m-a tintuit in scaun pana mi-a amortit si ultimul din cei ~ 700 de muschi din dotare, trebuie sa fie ceva (mai mult) de capul lui.
Okay, recunosc, m-a cucerit din prima pentru ca e un "serial cu doctori". "Medical drama", cum zic aia pe imdb, termen cu care eu nu prea sunt de acord, pentru ca nu prea bate cu tiparele gen "E.R", "Chicago Hope" si alte d-astea pe care le urmaream cand eram o mana de om cu un carnetel de notite in brate. Nu, in House e vorba de tot ceea ce un doctor n-ar trebui sa faca si totusi de ce ar trebui sa faca toti doctorii.
Sa explicam. Gregory House e un medic genial. Are o inteligenta surprinzatoare, o atentie ultra-mega-dezvoltata si o adevarata enciclopedie medicala in cap. Si pe langa astea, un caracter care ii sperie si ii revolta pe toti cei din jurul lui. Sarcasmul intepator, insensibilitatea de care da dovada din plin si faptul ca il intereseaza numai boala, nu si omul in sine... probabil pe mine m-ar face sa plang din secunda doi. Si totusi, ma fascineaza si nu-mi doresc de la profesia asta decat sa ajung candva sa lucrez cu cineva care sa-i semene macar putin. Self-sufficient, a jerk, addicted to pain-killers, a sociopath who hates talking to patients. Someone who acts not for the well-being of his patient, but because it`s the right thing to do. Nu exista (pentru mine, cel putin) o viziune mai simpla asupra medicinei: faci ce faci ca sa vindeci boala. "Treating illnesses is why we became doctors. Treating patients is what makes most doctors miserable". Asta ar trebui sa facem cu totii, sa nu lasam sentimentalismele si apropierea inevitabila de cel pe care-l tratezi sa stea in calea descoperirii adevarului, nu ?
Poate suna putin meschin sau.. chiar freaky, dar de cand l-am "cunoscut" pe "House, M.D." parca mi-am reamintit de ce am vrut sa fac facultatea asta. In primul rand dintr-o curiozitate excesiva, din dorinta de a afla, de a descoperi ceva nou. N-am sa ma multumesc cu a fi un simplu medic intr-un spital ca oricare altul. Si asta e mare lucru, pentru ca-mi ofera ceva la care sa aspir. Un ideal. Every one of us should have that and I couldn`t be happier with mine.

P.S. Asta nu se vrea a fi o recenzie. Nu m-am priceput niciodata la asa ceva. Dar daca am reusit sa fac macar un om (mai ales dintre cei "direct interesati") sa se uite la cel putin 15 minute dintr-un episod, I`ve achieved my goal. Mark my words, aveti ce invata din asta. At least some people-skills, in lumea nebuna in care traim :)

Labels: poate_facultate, the_one_and_only